Frozen - special request :)

 

 

 

 

 

 

 

 

Un Decembrie (2009) prin Retezat

   Ce poate face cineva, care este un bun roman (adica mancator de ciocolata cu rom)  de ziua nationala a tuturor romanilor? Sa o sarbatoreasca cum se cuvine. Cum adica? Conform traditiei istorice. Pentru a explica pe intelesul tuturor notiunile prezentate in introducere, este mai bine sa ne aducem aminte de semnificatia istorica a zilei de 1 decembrie.

   Dupa ce la mijlocul secolului al nouashpelea, inotatorii munteni si cu cei moldoveni s-au intalnit si au discutat problema liniei vamale care impiedica, alaturi de lipsa de apa, inotul liber prin fluviul Milcov, intalnire soldata cu unirea celor doua principate aflate sub dominatie otomana, si dupa ce mai tarziu au facut incredibila prostie de a iesi din imperiul otoman, imperiu in care se puteau vizita, fara mari costuri, masive muntoase precum Rodopii, Rila si Pirin din Bulgaria sau Muntii Pontici din Anatolia, a venit momentul sa mai repare din greselile trecutului. Va dati seama ce dificil era pentru alpinistii munteni sa faca creasta Fagarasului mergand doar pe partea Sudica, fara sa apuce sa vada frumoasele lacuri din caldarile nordice? Sau pentru montaniarzii ardeleni sa urce pe Peleaga strecurandu-se prin Coltii Pelegii si  fara a putea vedea Lacul Bucura decat in poze? Aceasta situatie devenise insuportabila, asa ca montaniarzii din toate colturile Romaniei s-au vorbit si la 1 decembrie 1918 s-au intalnit in campie (ca sa nu dea de gandit servicilor de informatii straine) si au hotarat sa uneasca cele doua tari, pentru a putea deschide in sfarsit traseul de creasta din Carpatii Meridionali. Chestia evident s-a terminat cu o betie inecata in mici si bere sarbatorita de oamenii muncii care pot astfel sa traga chiulul.

Si unde puteam noi sarbatori mai bine acest lucru decat pe Creasta Carpatilor Meridionali, mai precis in masivul Retezat?

Intr-un sfarsit de toamna mohorat in care umbrele iernii pareau dintr-un viitor vestejit si cutremurat de premonitii ale zapezii, trei turisti rataciti se urca in trenul rapid la un vagon cuseta. Dupa un somn semnificativ din punct de vedere temporal, cei trei turisti ajung in masivul mult dorit. In drum, daca nu era intuneric ar fi putut vedea Caransebesul, Sarmisegetuza Ulpia Traiana si dinozaurii pitici din zona Hategului. Dar a fost intuneric.

Constatand ca am batut destul campii in introducere, sa trecem la prezentarea faptelor, insistand asupra modalitatilor de sarbatorire a zilei de 1 decembrie.

Masivul Retezat este cunoscut pentru multe lucruri. Unul dintre ele este ca acolo se pot face poze cu aspecte ale vietii din natura. De pilda, de la Carnic, care este principalul punct de intrare in masiv dinspre nord, in drum spre Gentiana, care este principalul loc de cazare in zona de altitudine 1670-1675m se poate vedea cursul vaii Pietrelor izbindu-se ... putina rabdare, fiti un pic atenti ce naiba... de pietre. Un asemenea peisaj, in prag de iarna se poate vedea in poza de mai jos. Nuanta de verde este naturala, obtinuta din clorofila utilizata in fotosinteza de muschiul Retezatului sau de molidul ce creste in acelasi masiv.

"Viitor canion" se cheama poza de mai sus.

Daca se roteste camera, pietre raman intacte si se vor imprima in fotografia digitala in felul urmator:

 

Acu, mai serios un pic, verdele in prag de decembrie iti da fiori. Poate fi intalnit doar in zona de mijloc, in padurea de conifere. Mai jos, in zona de foioase sau in cea de deal-podis, te loveste un gri-maroniu lipsit total de crominanta, iar in zona alpina albul arde toate culorile calde. "Poza fara nume din lipsa de inspiratie" vom intitula imaginea de mai sus.

Sa revenim la pseudo-jurnalul de tura. Ajunsi la cabana, loc de innoptat, bivuac, somn, cei trei turisti, care intre timp se facusera patru au ... adormit. Apoi s-au trezit, apoi au adormit la loc. Aici ar fi momentul sa va povestesc ce se aude din dormitorul de deasupra salii de mese cand jos e o gasca, care nu e a ta si care contine douaj de membri si vreo 20 de kile de alcool;  ca si detaliu voi spune ca membri gastii stiu ceva Cargo. Dar eu cred ca nu e momentul, pentru ca nu pot exemplifica concludent. Dormeam nu de alta.

Odata treziti am pornit pornit la drum spre Creasta principala a Retezatului. Adica spre sud. Adica pe valea Pietrele. Adica pe poteca marcata cu dunga albastra.

Peisajul era inghetat. Doar apa curgea susurand lin printre urmele din zapada. Poate ca nu susura si nu era lin, dar sa ne amintim ca sarbatorim 1 decembrie. De pilda, lacul Pietrele, vazut aici sub varful Bucura 2 era inghetat si cand nu era, susura lin.

 

"Aici a fost candva un lac" este un nume scurt si la obiect pentru poza de mai sus.

Fiindca nu este frumos ca in prima zi sa te repezi ca orbul inainte, mai ales daca e spre sud, am cotit la dreapta si am urcat pe culmea Stanisoara. De acolo daca te intorci la 162 de grade poti sarbatori Ziua de 1 decembrie, iar, la 163, poti vedea si fotografia, daca ai cu ce, culmea Pietrele. Si vreo niste jnepeni. Jnepenii totdeauna sunt in numar de "niste".

 

"Niste pietre"

La 170 de grade ai o perspectiva un tzar mai larga, cu mai multi jnepeni, varful Peleaga, care de altfel este si campionul local. Varful Papusa cu 1 metru mai putin a ratat la mustata finalul. Lacul de jos, cunoscut vara sub numele de Pietrele este de fapt un miraj de iarna, iar acolo fiind de fapt un restaurant cu specific libanez si patron indian.

 

"La lac... privind la lac peste niste mai multi jnepeni"

Poza de mai jos este oribila, personajul odios, iar jnepenii nesimtiti de-a dreptul.

 

O poza in care se poate vedea un stalp indicator de ploaie in mijlocul potecii. Si e suficient de uzat incat are nevoie si de doua proptele marca Milo. Plus parazapezi ca sa nu se ude la radacina. Culmea Pietrele in fundal. "Stalpul" se cheama poza si nu merita mentionata decat la capitol personaje comice.

Toate aceste evinemente de pe culmea Stanisoara, au fost posibile datorita ajutorului Celui Negru, cunoscut pentru un timp apropiatilor sub numele de Potecuta. Amabil cum il stim, s-a lasat tras in poza.

 

Autorul necunoscut al textelor din ultima perioada este demascat. In poza de mai sus, numai la laura-pistrui.blogspot.com, un prim plan cu Ala_negru. Puteti cauta imaginea pe Googal sub numele "Ala Negru demascat" sau "Un Potecuta"

Desi ziua era in jur de 1 decembrie si cel mai inalt varf din masiv este Peleaga, in aceasta poza (un pic mai jos va rog) se poate vedea varful Retezat. Cu un zum bine plasat se poate vedea de ce varful se cheama Retezat.  In stanga, la limita pantei se poate vedea urcarea in Saua de Vara a Retezatului, sa in care se  poate urca vara printr-un horn, iar iarna prin zapada.

 

"Prin zapada", nume scurt si usor de tinut minte.

In poza de mai jos, pe langa faptul ca doream sa ne uitam inapoi catre faptele stramosilor nostri care au permis infaptuirea zilei de 1 decembrie, mai dorim sa demonstram ca la munte e bine sa lasi in urma doar urmele pasilor tai, niste paine (pentru detalii vezi Hansel si Gretel de Fratii Grimm) si o vedere cu Culmea Stanisoara, Peleaga, Papusa si Varful Mare in dreapta departe.

 

"Pasi in zapada" e numele pozei si o puteti cumpara on-line dand doar un singur clic si contul vostru in euro.

Mai jos veti putea urmari "curgerea timpului" in varinta locala cu apa, gheata si munti in fundal. Nu de alta dar un titlu precum, "Iarna zapada se topeste" nu suna deloc ok pentru un jurnal de tura serios.

 

"Crapaturi in munti" este titlul pozei de mai sus, si daca vreti sa o aveti ca avatar pe telefonul vostru tine-ti apasata tasta 5 cu degetul mic de la mana stanga pana se incarca.

O tura in Retezat poate fi confundata foarte usor cu o plimbare prin Bucegi sau cu un raliu prin desert daca nu ajungi la Bucura. Pentru a ajunge la Bucura, cei trei prieteni ai nostri, care dupa cum am spus erau patru, au urcat in Saua Bucurii, iar unul dintre ei a dus aparatul la ochi, a fixat focusul, expunerea, cursul leu-euro si a apasat pe declansator. Iar imaginea a surprins un peisaj de iarna inundat de lumina si bucurie. Cu Culmea Judele in spate.

 

"Judele din Valea fara nume" se va numi poza asta pentru veci.

Mai jos va vom demonstra ca in a doua zi a plimbarii, nu am participat la un raliu in desert, ci la o tura de iarna, dificultate nivel intermediar, finalizata cu poza in Caldarea Bucura, cea mai mare si cu cele mai multe lacuri din Carpati Romaniei (tara dupa cum bine stim intregita la 1 decembrie 1918), Carpati supranumiti Alpii Transilvaniei.

 

Iata dovada. In dreapta nu este patinoarul din Dubai, ci lacul Bucura inghetat, iar in stanga nu sunt campurile petroliere din Golful Persic, ci Creasta Judelui. "Cu adevarat Bucura" este numele pozei si asa va fi pana la noi ordine.

Ce poa sa faca cineva care doarme la Gentiana, deasupra salii de mese si a ajuns la Bucura? Evident sa se intoarca inapoi. Drumul este identic cu cel de la venire doar ca in sens invers. In acest caz, daca la dus pozele se faceau in stanga, acu se fac in dreapta. Peisajul de mai jos, considerat de unii selenar, este de fapt extrem de pamantean si poate fi vazut in orice zi cu ceva norisori, 8-10 cm de zapada, vant racoros si cu privirea spre varful Retezat.

 

Punem pariu ca si la poza asta gasesc un nume genial? "Nori senini scaldati in caldura Soarelui peste varful Retezat cu umbre molcome, usor diafane" i-am zis ca o va chema si in nici un alt fel.

 

Timpul trece, noi coboram spre sala de mese, caldura vine, zapada se duce, apa curge, doar pietrele raman. Si gandurile noastre odata cu ele. Nu e foarte logic de ce zapada mai e doar in apa, dar asa era. Si gandurile noastre la fel. "Zapada in apa pe 30 noiembrie" este numele pozei. Autor este  Laura Florea iar muntele din spate e Bucura 2. Bucura 1 e si el pe acolo mai la stanga si in spate.

 

Cum se poate incheia o tura in Retezat, decat cu coborarea din masiv. Cu "apa care curge printre pietre si amintiri".

 Iar in fundal ziua de 1 decembrie inca nu venise.

Generic: text... ala_negru
Poze: Laura

Pe partea ailalta (aka in Baiului)

In aceste pagini (de fapt monitoare CRT sau LCD, in functie de buget) voi incerca sa rezum o frumoasa zi de toamna petrecuta pe meleagurile dulcei (ca doar are un continut ridicat de zaharuri) Romanii.

Asadar ne-am sculat de dimineata, determinati. Pana am ajuns la bucatarie determinarea se dusese si aparuse o usoara stare de somnolenta. De vina era ora, as fi zis matinala, dar era noapte de-a dreptul. Dupa o perioada in care determinarea s-a luptat cu somnolenta am ajuns la gara, ne-am urcat in tren si in sfarsit, in cazul meu, somnolenta a invins determinarea.

Ne-am dat jos in Azuga si din nou determinarea scoate botul pe geam. Ar fi fost greu sa fi fost somnolenta in conditiile in care trebuia identificat drumul intr-un oras misterios, in pragul diminetii. De fapt era cam spre pranz, ca intarziase trenul. Detalii.

Am ajuns la partie si am inceput ascensiunea. Panta molcoma se transforma treptat in panta mai putin molcoma. Iarba verde se transforma in namol. Ceata se transforma in abur. Laptele in branza. Mustul in vin. Economia patriei mergea inainte. Noi mergeam in sus. Unii dintre noi, nu spui cine, persoana importanta, merge, se lupta, se infunda in noroi. Pana la genunchi. Dupa ce am trecut santul a fost mai bine. Cum care sant? La munte sunt santuri prin care trec cabluri. Si ursi (urme proaspete, de mascul mare in partea inferioara a partiei, de ursoaica cu pui pe la jumatate). Si caprioare. Astea cam astupa santul, dar totusi economia mergea inainte.

Odata ajunsi sus am cam vazut unde suntem. In muntii Baiului. Pe partea ailalta. Aici padurile sunt mai frumoase, pantele mai molcome, fripturistii mai putini si viata mai dulce. Uitati-va de pilda la aceasta poza ce arata o culme spre muntii Neamtului (probabil Vf. Urechea), nu vi se pare a fi o gogoasa pudrata?

Ajunsi in cresta principala sau secundara, sunt confuz, am continuat sa mergem pe drumul forestier. Am trecut pe sub Urechea, pe sub Dutca, pe sub Baiutu. Acolo ne-am oprit si am luat pranzul si un ceai cald. AlaNegru et impex SRLeu vinde ceai cald in creasta Baiului. In timpul asta, sau mai incolo, pe piciorul Zamorei am facut o poza spre Baiul Mare (cred):

 

Am cautat din nou urma de urs, dar nu am gasit decat o priveliste, in care se vede ca viata la noi in tara e albastra. Si inghetata.

 

Pe cuvant de pionier daca stiu ce sa comentez la poza de mai jos. Nu stiu unde e, care e scopul ei in viata, ce fac actiunile Microsoft in timpul asta. Nica

Later edit: Azi am primit micul dejun. Ochiuri, sunca, lapte cald... yummmy. Deci: inca un exemplu in care tehnica de ultima ora ajuta arta sa se exprime. Un peisaj de vis al artistului luat din Muntii Baiului. Observati incadrarea: treimea inferioara alba cu detalii, treimea mijlocie intunecata, in contrast atat cu partea inferioara cat si cu cea superioara, prezentand o concentratie medie de detalii, in timp ce partea superioara, lipsita de detalii, are doar slabe unduiri ale culorii si intregeste peisajul. Notati banda cerului, mai deschisa, indreptata dinspre stanga jos catre dreapta sus denotand optimism. Astfel daca partea inferioara prezinta o lume inghetata in nemiscare, o lumea ce a fost candva vie, dupa ce vom trece dealul, va veni o viata mai buna.

Si inca o poza. Ca sa umplu spatiul dintre ele: de pe piciorul Zamorei, spre sud. Albastra Vale a Prahovei spre asfintit. Poza luata cu Canon EOS 30D, priza normala, piciorul stang usor in fata. Filtre ... deja prea complicat... nu, nu asta e secretul, nu se spune.

Si acum sa ne uitam putin la competitie. Adica la Bucegi. Daca dimineata s-a vazut ceva, mai tarziu doar zona Furnica era disponibila celor care voiau sa isi testeze vederea si cunostintele geografice. Plafonul de nori a marcat ce-a mai mare parte a zilei, linia geo-strategica a lui 2000 de metri. In plan apropiat Baiului. Departe Bucegii.

Spre seara, ca sa le faca in ciuda celor ce s-au calicit si au optat pentru inaltimi mari, dupa ce toata ziua a fost ceata, aceasta a inceput sa se rareasca. Mai jos se poate vedea Crucea de pe Caraiman, in mijlocul norilor. "Semn Divin" as intitula eu poza. Sau "Plan inclinat cu Cruce pe fundal". Trimte-ti-ne un SMS cu optiunea dumneavoastra (5 EURO bitul).

Sa incheiem. Dupa ce ne-am reimprospatat fortele (scris de unii Fortza parca am fi in Star Wars), am trecut pe sub Baiutul, am coborat pe culmea Zamora, am trecut pe langa cantonul silvic Zamora, canton unde se innopteaza in conditii de bivuac si apa calda, am continuat pe drumul forestier si am ajuns in civilizatie. In Poiana Tapului sau Busteni, nu mi-e foarte clar. Plus ca cei din vale s-au uitat la noi ca la urs (later edit, d'astia au mai vazut, ca la o pereche de canguri cu babetica) cand am intrebat unde suntem; totusi au fost draguti si ne-au spus cum se ajunge la gara.

Mai departe povestea e cu final imprevizibil. In gara am luat trenul, am motait pe acolo ("era caldut si cam putea") si am ajuns acasa unde era caldut si nu prea putea. Pana ne-am dat jos bocancii. Gata. Ma duc sa deschid geamul.

Generic: text... ala_negru

poze... Laura

Fagaras, 2009 sau pe acoperisul Romaniei

Odata ce pasii netrebnici te-au purtat prin muntii de pe meleaguri straine, vizitarea mandriei nationale in domeniul montano - ecologic se transforma subtil dintr-un gand stingher intr-o dorinta. Ce spun eu aici? Dorinta arde, mistuieste pana devine o necesitate. Stateam in Bucuresti si suspinam in fata focului din camin gandindu-ne cat de frumos, magnific, splendid trebuie sa fie sus la munte, la noi in Fagaras. Crestele marete care se oglindesc in mandria constructiilor romanesti, in oglinda misteriosului lac Vidraru, despre al carui baraj cineva spunea ca e mai impozant decat barajul Hoover. V-am convins?   Uite un alt argument: in Fagaras oile in timp ce pasc recita Miorita. Nici acum? Asta e.

Totusi noi ne-am suit in masina si ne-am dus la munte.

Fiindca nu stiu ce se vede in prima poza, si incerc sa aman momentul in care trebuie sa imi dau cu presupusul, sa va povestesc ceva de pe drum. Deci eram noi in masina si faceam huta-huta in spatele unei alte masini pe un drum, pe langa lacul Vidraru. Si la un moment dat masina din fata stop frana. In fata ei alta masina cu stop frana. Unii ar fi injurat. Eu nu, ca sunt om civilizat.  Eu m-am intrebat de ce. Si de ce mai erau alte doua masini oprite pe contra-sens. Si ma intrebam eu asa metafizic, cand privirea mi-a fost atrasa irevocabil de chestia din partea dreapta a drumului. Chestia era maricica (cam 100kg), cafenie si avea o chestie mai mica maronie dupa ea. Masinile din fata se oprisera la poze. Dintr-un geam deschis, la cativa metri (cam 3) iesi un copil cu aparatul de fotografiat intins curajos catre chestiile maro. Nu m-am putut opri sa ma gandesc ce viitor luminos va avea copilita aia: la genisti, reporter de razboi sau revolutionar; viitor maret; nu sunt convins ca foarte indelungat, dar asta e, nu le poti avea pe toate. Din masinile de pe contra-sens niste unii, care in sunet de manele faceau poze cu cafeniu si maro. Cu telefonul mobil evident. Alo, baietii, dati si voi niste bani pe niste SLR-uri! Un nene, 45 de ani, pullover gri, chelie medie, fata demonstrand o inteligenta sclipitoare si un simt al ecologicului iesit din comun sapa in portbagaj. La un moment dat reuseste sa gaseasca ce cauta: un codru de paine pe care il intinde milostiv chestiei cafenii, care se apropiase la 3-4m de el. Pe nenea asta nu cred ca il mai primesc la genisti ca era cam batran. Si te mai intrebi de ce vin chestiile maro si cafenii sa iti sune la intrarea in cort cerand o conserva de ton si niste cascaval. Ca e recesiune, d'aia!

Sa revenim. Subiectul acestui blog este fotografia de peisaj, iar scopul acestor randuri este sa va plictiseaca in voie, pentru ca mai tarziu sa va puteti bucura de poze. Ca in faza cu politistul bun si cel rau.

Deci am stabilit o oarece tabara de baza la Balea. Am fi incercat noi la Caltun, direct, dar nu mai aveam loc pentru roata de rezerva de la masina in rucsac. Apoi am pornit sa ne plimbam. Intai prin caldare pentru refacerea organismului dupa cura de slanina si poluare din Bucuresti. E adevarat ca in vale e ca in Elvetia: sosea, parcare, cabana, masini, cabana, sosea, dar mai sus este chiar bine. Uite in poza de jos puteti vedea un exemplu.

In aceasta poza poate fi identificat un eveniment de paralelism intre o dunga albastra care este inconjurata miseleste de doua dungi cica pure, albe. Si un munte cu o lumina contre-jour in spate. Doar la noi in Fagaras se poate vedea asa ceva. Va asteptam cu drag. Poza luata din punctul de belvedere recomandat de ospatarii de la cabana dupa doua portii de Pastrav Balea, un pic inainte de Saua Paltinul. Desi am cautat sarguincios nu am reusit sa gasesc nici un paltin in sa sau in varful cu acelasi nume. Asa ca voi propune sa se denumeasca Saua la Multe Pietre (d'alea sunt) si respectiv Varful la Cativa Bolovani.

A doua zi plimbare pentru stabilirea taberei de baza la Caltun.

Traseul a fost o combinatie de soare si nori. Iarba verde sau galbena. Si multa liniste! Este o poza din SauaCuIarbaVerde (oficial numit la Caltun).

Drumul e placut si privirea e mereu inainte, mergem mai departe. Din pacate inainte e cam ceata si cam ploua asa ca poze facem cu ce se vede in urma.  

Niste nori roscovani inchid placut partea de sus a pozei, nu?

 

Unii dintre noi incearca sa pozeze pe post de Ganditorul de sub Negoiu. Ca sa aiba si arheologii de peste mii de ani studii pentru doctorate.

 

Ce mai tura-vura? Ne ploua, ne dadu cu grindina si cu vant, asa ca ne-am intors rapid  la pata de culoare,  monument al umanitatii in salbaticia muntelui: Refugiul Caltun, Masivul Fagaras, o oaza de uscaciune in mijlocul ploii. Care ploaie? Aia care este nelipsita pe culmea Negoiului. Pentru fletii care cred ca pot urca Negoiu si sa raman uscati: in mod normal in poza asta in partea dreapta sus se vede varful Negoiu 2535m. Acu si mai mereu e ceata.

 

Eu as intitula poza asta "Fugind de Ceata" sau "Pe  Laitel" (asta e un munte care suna ca un "Taietel", dar urci pe el de te saturi).

 

Tot pe la Taietel. O poteca care creeaza iluzia ca ai putea sa il ocolesti. La munte e ca in desert: numa iluzii.

 

Din nou un exemplu de ce Negoiu se cheama Negoiu si nu Varful Stancos sau La Rasarit de Soare. Unii cu imaginatie il pot vedea in stanga sus. Altii mai experimentati pot distinge si intrarea in Strunga Ciobanului. Mie mi se pare doar ceata, fum, nor, vapori de apa in curs de condensare, chestie gri care acoperi muntii...

 

Desi am batut zona Balea-Negoiu de multe ori, nu sunt capabil sa identific specia de iarba din imagine. Nici creasta care se vede. Dar poza imi place (nu ... eu doar scriu, poza o face altcineva, nu ma laud singur, incerc sa imi fac rost de o mancare calda).

Si din nou caldarea balea (da, cu litere mici, ca e urata in poza asta). Noroc ca are parcare si nu trebuie sa cari roata de rezerva pana la Caltun. Vanatoare lui Buteanu, in schimb, prin absenta ei, in ceata, creaza un aer de mister in care umbrele se impletesc cu lumina.

Morala: Pe acoperisul Romaniei cam ploua si e ceata.

Generic:

text... ala_negru

poze... Laura

Recolta de anul asta miroase delicios :)

Chamonix sau romanii supt Mont Blanc

Excursia 6: Chamonix sau romanii supt Mont Blanc
Ultima excursie in periplul nostru elvetian a fost in Franta. Nu puteam sa plecam de acolo fara sa ne infruntam cu maretul, cel mai grandios, uriasul gigant european. Ma rog, daca exceptam Elbrusul care e in Rusia si deci nu e patruns de valorile europene, premiul castigatorul pentru cel mai inalt punct de pe Batranul Continent ii revine zapezii de Mont Blanc. In atare situatiune hop si noi pe acolo.

Pe acolo e Chamonix, 995m (mai jos decat Predealul). Si care, ca orice statiune patrunsa de valorile europene, este plina de telecabine. In acest fel o gramada de localnici, eventual si niste spanioli, marocani sau algerieni au de lucru la casa de bilete, la cablu, la cabina, la tele... E bine sa te adaptezi mediului. Asa ca am decis ca vom lua telecabina. Intrebarea urmatoare e Unde? Daca vezi o femeie frumoasa incepi sa te urci pe ea cu picioarele ca sa o vezi mai bine? Evident ca nu. Te urci pe una urata din preajma.

In concluzie, excursia noastra a fost pe versantul opus, in asa numiti Aiguilles Rouges, adica Muntii Rosi (iar Rosu si Alb in acelasi loc, cata imaginatie). Mai precis a fost la unul dintre locurile faimoase din acest masiv, asa numitul  Lac Blanc (2,352m). Numele este pur si simplu surprizator ...nu ne asteptam sa auzim o noua culoare. E adevarat, dupa cum se poate extrapola si din imaginea de mai jos, lacul e relativ alb.



Vis-a-vis, adica peste drum (jos in vale chiar e un drum) este Masivul Mont-Blanc. Care desi poarta numele gigantului, contine niste varfuri, ne-albe, de-a dreptul spectaculoase. De remarcat, ca oricat te-ai chinui nu poti sa scoti oamenii din poze decat in PaintShopPro.

Lac Blanc, pentru afonii care nu stiu un bob de frantuza, se traduce prin "Aglomerarea montana de ape statatoare de culoarea laptelui de vaca olandeza", este plasat sub un varf relativ celebru, denumit Le Brévent (probabil cel mare din figura), 2,525m (adica nici macar cat Negoiu). Si arata interesant nu?



In mod inexorabil, privirea calatorului este atrasa de curtea vecinului. Unde in partea centrala (poza de jos) se poate vedea Mer de Glace, cel mai (aici totul e cel mai) mare ghetar din Franta. Numele nu inseamna "inghetata de mere", dupa cum ar fi tentati niste gurmanzi sa creada (care nici macar nu e buna, gelaterii sunt peste tot), ci "mare de gheata", pentru ca contine gheata si e destul de mare.



In poza de sus, in planul apropiat se poate vedea piatra rosie din Masivul Varfurilor Rosii, in timp ce in spate sunt culmi ale masivului Mont Blanc. In stanga este Aiguille Verte (4,122 m) - Varful Verde (mie mi se pare relativ gri), urmat de Aiguille du Dru (3,754m). In centru, in spate, sunt les Grandes Jorasses, o colectie de varfuri ce culmineaza cu Pointe Walker (4,208 m). Iar in dreapta Dent du Géant (Dintele lu Gigantu - 4,013m). Ascutiti, mareti, cum numai francezi pot avea. Si nemtii in perioadele de ocupatie a tarii vinului si branzei.


Acu sa ne uitam din nou in curtea noastra. In poza se poate vedea un plan inclinat, caracterizat de un cos de alfa, si un om care il ataca din punctul minim exercitand o forta mai mare de mgcos alpha. Totul cu un usor ton de rosu, pentru a arata pe ce parte a drumului ne aflam.



Din nou fotograful nu se poate stapani si se uita dincolo. V-am explicat care sunt varfurile, acu numiti-le singuri. premiul pentru raspunsul corect il veti primi prin posta electronica cu plata ramburs.  Oricum sa apreciem prezenta prsonajului  (nu e asa... ce figura... ce statura impozanta are, ce privire de om genial, ce modestie) din scena care da dimensiune, forta si vitalitate imaginii. Trebuie sa laud fotograful pentru incadrarea excelenta daca mai vreau pranzul cald.



Acum sa le multumim Laviniei si lui Laurent, care s-au lasat si ei folositi pentru scopuri fotografice. Si lui Laurent inca o data ca ne-a lamurit cam pe unde ne aflam si cam ce vedem. De data asta fotograful nu s-a mai multumit cu niste varfuri neimportante si a strecurat si maretul Munte Alb la capatul din dreapta al pozei (de jos). Inainte de el, de la Degetu lui Gigantu se poate vedea: Aiguille du Grepon (3,502m), Aiguille du Blaitière, Aiguille du Plan, Aiguille du Midi (3,843m) si Mont Blanc.




Acu poate ar fi momentul sa spunem cateva cuvinte despre Muntele Alb. Desi se lauda cu o inaltime de 4,810m, masuratori mai exacte au aratat ca nu are decat 4,808m, dar de fapt ultima parte este doar apa de ploaie (inghetat sic) si in cazul unui val de caldura masiv sau daca oierii romani l-ar acoperi cu traditionalele cojoace ar afla ca de fapt stanca nu se ridica decat la 4,792m. Un fals grosoloan am zice in Romania, dar in Franta este considerat a fi cel mai inalt. Nemtii nu ocupat destul timp tara asta ca, cinstiti cum ii stim rezolvau ei cu smecheria asta!

Dupa ce am vazut lacul Blanc, avenit si randul lui Lac Noire (cel putin asa ii zicem noi pentru ca este sensibil mai inchis). Pentru comparatie l-am rugat pe Jorge sa se imbrace in haine albe si sa intre in poza. In spate ... niste ramasite din Masivul Mont Blanc.



Din nou o privire spre Masivul Mare. E adevarat, de data asta nu am mai convins atata lume sa intre in poza, incat a trebuit sa facem o movilita. Nu, pre cinstea mea de explorator montan de mare anvergura, nu era acolo cand am ajuns.



In final va oferim o privire de ansamblu asupra Masivului Mont Blanc. Uneori se zice ca e parte din Alpi Penini, alteori din Graiani, sincer noua nu ne pasa. Ne pasa ca am fost acolo, l-am vazut pe viu, chiar exista si e foarte frumos. Daca varfurile inconjuratoare sunt colturoase, cu tot felul de formatiuni stancoase care de care mai fantastice pentru care natura s-a trudit  mii si mii de ani, Muntele Alb ramane maiestuos in centru precum de-necuceritul turn al castelele japoneze. Si mai ne pasa ca nu am fost decat in masivul de vizavi si ca Muntele Alb ramane un vis pentru viitor.

Dupa incheierea in care v-am dovedit ca romanul e poet de Oscar sau de Crucea Militara sa revenim la scena reala. Coborarea a fost extrem de spectaculoasa. Telecabina s-a balabanit 30 de secunde pana a intrat in locasul ei. Animale salbatice sub forma unei pisici si a unui caine ne-au amenintat ca ne mananca ultima ciocolata. Luptand vitejeste am scapat si am ajuns sa va povestim ce frumos a fost.

Poate cu un pic determinare va vom povesti si cum a fost prin orasele Elvetiei. Pana atunci va uram sa vedeti si voi de ce Mont Blanc este Muntele Alb si Monte Rosa nu e Roz de loc. Ca sa nu mai vorbim de Cervino care e destul de chel.

Generic: text ... ala_negru
poze ... Laura